nu ne unesc singurătățile,
nici umbrele,
ci doar vântul, cât tresaltă, oho,
și cât urlă de parcă urmează să eclozeze
o altă tristețe care se va hrăni cu sângele tău

a învâțat să muște,
totdeauna i-a fost dor de cuibul unde liniștea se-nfiripă

puținul din anii care au trecut, ascuns printre riduri,
orele tot mai aplatizate și pline de praf,
toate întrebările care-ți pulsează, cuminți,
asta ai așteptat agățat de pereți, ca un poster cu jean harlow,
acest gol săpat de jur-împrejur,
cu atâta luciditate
și cu disperarea aceluia care nu mai are nimic de pierdut,
ești varul rece și alb care nu mai are ce povesti,
în neștire ți-a crescut barba, până la marginea scrumierei
îți fumegă degetele și, în sfârșit, doamne, ești fericit

ești fe-ri-cit
când moartea joacă numai cu zaruri
care au totdeauna o o altă poveste de spus,
în fiecare zi ai un alt rânjet
care-ți maschează atât de bine depresiile

aici vine sfârșitul lumii
și nicicând nu a fost atât de frumos,
între aceste singurătăți care ne unesc atât de frenetic
e atâta liniște
și numai rutina ne fixează,
într-o altă zi, umbra mea va merge cu mine de mână,
amândoi vom fi două tristeți
care nu vor mai avea ce să-și spună
și absolut, dar absolut
nimic de povestit
despre ceilalți

egoismul meu atât de lucid
e doar o măsură a tuturor celorlalte fapte și lucruri,
mirarea că încă trăiesc și acest spațiu
pe care l-ai așezat între noi
e o stare de bine,
mai jos, pe strasse,
umbra mea are alte cuvinte de spus,
tot ce mai trebuie făcut
e să vină o altă liniște
la fel de împleticită,
ca un fel de frig
pe care numai marginea scrumierei îl poate cuprinde

fumeg din degete,
iar oasele tale se iubesc unele pe altele,
atât de curios se îmbină,
eu sunt doar cel care zâmbește unei amintiri
despre care nimeni nu mai știe nimic

sunt bine și cred că trăiesc,
bate un vânt care ne unește singurătățile,
în rest, aici e seară,
pereții vorbesc într-o limbă pe care n-ai cum s-o-nțelegi,
taci!,
fiecare strânsoare are partea ei de regrete
și teamă