Ca într-un poem necuprins stai
fără sunete cu limba sfârșită,
emoții și cuvinte-i adaugi.

Urci pe ziduri înțelesuri adânci,
să lumineze depărtările de noi,
de frunzele capătă șoptiri
în asfințit de auz
ce renaște.

Eu voi avea nervi luminoși
pe care nu-i văd.

Zăvoarele se rup

la intrarea-n lăuntricul cuib
unde se schimbă curcubeul
în culori de apă,
de nimeni nu se plânge.