Ah, ființele ramificate conviețuiesc fantastic
cu ființele stratificate.
Dumnezeu vine să le amestece numaidecât,
că doar trebuie și el întrucâtva să mestece:
fiecare tentaculă de-a lor are în vârf
un microfon de vârât în gura tubulară
cu care caută să se potrivească.
Microfonul este vocea interioară
a acestor două tipuri de ființe:
mai precis vocea lui Dumnezeu,
care scormone prin gâtlejurile lor.
De fapt, acest dispozitiv
aspiră toate sunetele care pot fi extrase
din gura tubulară, care emite din inima ființei
ca să răzbată în creierul
la care e racordată tentacula.
Păi da.
Însă miile de guri tubulare
care lansează pasiv trilioane de impulsuri pe secundă
nu fac asta degeaba:
în secunda doi, polii se inversează.
Tentaculele ejectează prin orificiile microfoanelor
frecvențele înalte din creierele acestora.
Gurile în care sunt înfipte
aspiră cu o forță egală și contrară
conținutul vibrațiilor din creiere.
Asta e dragostea,
iar dragostea e hrana lui Dumnezeu.

Uneori, el singur ajunge să se scurtcircuiteze
în sistemul lui atât de complicat.
Asta fiindcă forța de sucțiune dintr-o singură rețea +/- de acest tip
e foarte intensă la început.
Atunci, pur și simplu
ființa ramificată inspiră prin nas eterul
iar cea stratificată îl expiră pe gură. Și invers, într-un singur circuit.
Fiindcă trăiesc asta.
După un timp, ritmul lor se încetinește,
dat fiind că cele două ființe sunt conectate prin Dumnezeu
care știe tot aude tot vede tot.
Ei, aceste ființe ajung la un punct să își epuizeze
intensitatea fluxului și refluxului sacru de informații.
Rețeaua lor rămâne însă cu potențialul pe standby.
Problema e că nu le mai poate întreține în sincron
și partea cu respirația.
Ce se întâmplă:
la un moment dat e de ajuns ca
una din ființe, aflată în faza activă,
să proceseze nevoia de a expira cu o secundă mai repede decât cealaltă,
care între timp nu poate face nimic.
Astfel, acea ființă va realiza că
e timpul să mai reseteze ritmul intern
așa că să zicem - inspiră și apoi expiră de una singură. Cealaltă se blochează.
Fiind în faza pasivă, înțepenește așa,
deși profund nevoită să se reseteze și ea,
spre a nu muri.
Unele ființe în etapa asta
efectiv rămân suspendate cu zilele (și cu ce eroism!)
Ei, nu știu cum se face că
acestea sunt mereu cele stratificate.
Dar nu e culmea culmilor că Dumnezeu
aici preferă să nu se mai amestece!
Lasă că în felul ăsta
raportul dintre uman și divin
se cam schimbă, din erori de reconectare.
Ființa ramificată și cea stratificată
îl cheamă, sărmanele,
dar el rămâne totalmente deconectat,
sau (precum le lasă vorbă)
conectat doar cu spiritul.
Ființa ramificată se chinuie să îl invoce în ajutor
cu toate ramificațiile ei
și apoi trage greu să inspire.
De cea stratificată e mai rău,
ea fiind acum și în dezavantaj.
Se vor înregistra pierderi, căci
biata de ea are un singur in și un singur out,
iar branșamentele suprapuse din interior, cu care îl strigă,
aproape colapsează.

Se prea poate ca Dumnezeu între timp
să fi lăsat să piară cam multe ființe. De fapt nu pier de tot.
Se lasă întrepătrunse de vidul acesta de putere,
cu care ajung să facă un fel de pact.
Acesta vine să le ceară o oarecare compactare,
prin reunificarea într-un singur punct de lucru. Tot tub.
E ca un cod al limbajului universal
înțeles de orice creatură, cât de inferioară ar fi.
Conform cerințelor vidului de putere,
cele două ființe se recalibrează:
una trage lumina de sus s-o ducă spre întunericul celei de dedesubt
și invers, numai că acum stau spate în spate.

Dumnezeu află la timp de aceste manevre mârșave
și simte că e cazul să intervină.
Poate ar fi destul să îndoaie cele două extremități dislocate,
să pună tentaculele la loc în tuburi. Nu, nu s-ar lăsa el prins la mijoc
tocmai în hăul acela.
De acolo iese doar urletul vidului, în microfonul care
îl propulsează pe Dumnezeul rătăcitor de undeva sus de tot,
dintr-un creier amețitor de înalt
până în străfundul unei inimi gigantice,
cu ultima răsuflare.