Știu, n-am ambitus, grandoare, n-am cum, nu pot să fiu la fel
Și mâinile, am împovărat c-un tipar-ștanță, un ”STAS” mecanic,
Le făcând scule; străduit, m-am educat s-alin vițel...
Mă dăruind, poate nu sincer, dar credincios, mugind amarnic.

Am citit mult de-atât puțin, am tot citit și-am tot uitat,
Mă împrăștiind, subiectiv, în subiectele diverse.
Nu mi-am luat timp s-ajung maestru, pentru cuvinte, un literat...
Împotmolit îs printre expresii, schimonosite, în vers să verse.

N-am vreun defi să tind la nimeni și nici să-nlocuiesc, nimic,
Doar mă încânt, când pe canon îl refuz –unic, e elocvență (!)-
Și-ncerc să cred că tânjesc seamăn, asemănare... Mă explic;
Am sufletu-n frustrări la fel... la neînțeles, la decadență!

Mă lupt și eu cu timp -ce-i carne și-i putrezită-n frigidere-
Îmi împuțind o existență... și-i scurtă, printre plângăreți
Ce-mi stau pe umăr să m-afunde, de ridic glas... niște himere
Cerșind, neștiind... hămăind toți, cu un jargon de proști isteți.

Și-mi spăl mereu din hoitul viu, mă vreau să fiu curatul leș,
Ce se însămânțează-n mine și devin zilnic tot mai stoic,
Încâlcit; numai vremi ce curg și n-am zbor pe covor... e-un preș!...
Țesut bucăți, rupturi în sul, scris în culori din mine, eroic.

Mă plec arar, da-s fermecat de cast curaj de adevăr,
De cum e spus... și tot mă-ntreb; cum n-a putut nici el să facă,
Acasă -unde-acum și eu mă-ntorc ades, dintr-un răspăr-
Cu șarmul dezolant, ce-l are!?... N-a putut boi, să-i facă vacă?!...

... Să curgă lapte-n căni, la toți și miere s-aibă limba, dreaptă,
Să n-am -la revedere, acum- doar dobitoace și hiene
Ce-mi smulg cadavrul importat, ce mi-l cobor treaptă cu treaptă
Într-o mocirlă, ce voi fi... dar încă o aseptizez, cu lene!?!

Sau poate-am și eu loc pe-o stinghie, din crucea-naltă a răstignirii;
Măcar prelungul, care poartă contemporani de-un Cărtărescu?!?...
Cu-alții-mi, idoli; Puric, Pleșu, Djuvara, Stolnici și alții, ai firii...
La care scuzele-mi îndrept; uitucul, eu, D. A.... Rădulescu!
31.05.2012