Erai ca o stradă vetustă
cu nume de periferie.

Într-un orășel de câmpie
praful se ridică peste glezne.

Ai călcat strâmb prin porumbiște,
vântul a șters urmele.

Nopțile s-au zidit în catedralele uitării,
întunericul e sigilat în piatră.

Pe fereastra zilei ruginite de toamnă
intri în mine cu palme de frunză.

Gândesc portretul așezat pe un piedestal
rupt din ochiul lui Dumnezeu.

Pâinea și vinul aduse tăcerii
stau cu părinții la masă,

în gânduri se surpă cerul.

Privești, îți recucerești sufletul,
te înalți peste limite