Trecut-a vremea noastră, draga mea,
Cu flori în dulcea amintire
În care poate noi, eram... cândva...
Izvor și soaptă, de iubire;
Dar tu, să-mi ierți dezamăgiri,
Să uiți pe veci, al meu dezastru -
Sunt Eu, ești Tu, sădind iubiri,
În cărți, sub cerul de-alabastru.
Ori poate nu-i de-ajuns, acum
În piept iubirea, să ți-o port,
Când însăși lumea mea, e scrum.
Cu umbra ta și-n suflet mort?!



Mă sting cu drag, sub cerul nopții,
Privind adânc, o lună mare
Și stele-n prag, eternității,
Se frâng în trista depărtare...
Dar tu, să-mi ierți dezamăgiri,
În ceasul cel din urmă, firii,
Când îți sădeam în suflet trandafiri
Cu glasul stins, al despărțirii,
Că orișiunde-n lumea largă
Te strâng adânc, vârâtă-n piept,
De nici durerea, n-o să șteargă
Un dor flamând, căci te aștept...



Ah, tu, să-mi ierți dezamăgiri,
Că vorbele-mi, n-au fost deșarte;
Să nu mă cerți, nici în priviri,
Când sufletul, de trup, mi se desparte -
Să nu cunoști nicicând, durerea
De-a fi precum o rană vie,
Să-ți stingă-n vânt plăcerea
De-a ști cum mi-ești tu mie,
Că toate ce le sufăr, pentru tine,
Cu-o lacrimă sădită-n gând
Iar de-o rodi cândva, reține:
Ești tot ce am iubit, pe-acest pământ!..


ˆTh3Mirr0r