nici nu cântă nici nu tace nici nu vine peste mine
fâlfâială de cojoace încă-mi murmură-n surdine
că ’mneaiei de bună seamă se întreabă de ce oare
să dea buzna-n panoramă pe-așa criză de cocoare

de-am ajuns cu barba sură prunc bătrân de tranșă veche
bocitor de conjunctură fără teamă și pereche
tot chemând-o pe crăiasă cu-al meu vers mereu precoce
ori lipind pe ceața groasă proze mici în sotto voce

suflet ars cu multe grame bâzâind ca albinuța
ca gând-acul la madame unde sânul face huța
mă trezesc cu iarba-n labe mormăind la nemurire
hibernat al firii slabe la apelativul sire

„Sire”- parcă-auz cum gheara-i îmi măsoară-n cord parcursu’ -
„ți-am venit sunt primăvara iar matale… plimbă ursu’”


fluid și durere
pi-sonet

Votezi și plângi, să schimbi pe-o viață bună
buboiul existenței de pingea,
îi scoți cătușa visului din cea
mai mare za a porții de minciună.

Și zbori pe străzi ca fulgul cel de nea,
că tu alegi, iar votul te răzbună,
îți pui, în loc de bască, o cunună
și-ți faci și singur câte-o temenea.

Dar la sfârșit, când ieși de la cabină,
nimic în roz n-acoperă nimic,
e-aceeași ceață ultracarpatină,

aceleași javre-ți latră la buric,
când te descarci, fluid, pe nelumină
și-același vânt te bate inamic…



Să mai cred în Moș Crăciun?

Era un colț al raiului ce mi se
lăsase pe grumaz fără de milă
și-un fruct oprit, trântit pe-a mea umilă
pornire către pofte interzise,

mă suspenda, ca pe un sarsailă,
de coapsa coaptă, care mă-nvelise,
să nu răcesc, cumva, la paraclise
și-n alte părți de stirpe ignobílă.

A fost așa de-al dracului de bine,
că mai și azi aș da să mă supun
la caznele puterii ei divine

și, ca un țânc, m-aș apuca să spun
c-am fost cuminte și c-aș vrea... în fine,
știți voi... dar să mai cred în Moș Crăciun?


De ce, bre?!

- De ce e zăpadă ca-n munți,
pe trepte, de ce-n dimineață
cafeaua nu-i gata? Te-ncrunți
în loc să-mi zâmbești, oaie creață!

Aștepți ca miloaga pomeni
și stai până-n zori, gură-cască,
cu-n ochi la TV-Copăceni
și altu’ la... Sfântu-Ferească,

în loc să-mi pui kiss-uri fierbinți,
pe șele. Când viu, cu speranță,
la tine, mă cauți la dinți,
și-mi spui să mă spăl, lele-cloanță!!!

Refren: "Ce cald e aicea, la tineee,/ și toate din casă-mi sunt sfinteee...
Îmmmmîî, îmmmîî..."

- De ce, bre, ești so idiot?
Cum dracu’-am orbit prima oară,
când, tot așa negru la bot,
ai vrut să mă pupi în cămară?!

De ce lângă tine-mi petrec
puținele mele secunde?
Un bleg, totalmente zevzec,
să-mi spună ce, cum și pe unde?!

Ce ninge!! Iar eu... c-un macac
cu țeasta ca luna-n eclipsă
și tot conținutul sărac…
Nu-i, teteo, de pleci, nicio lipsă!!!

Refren: „Și ninge decembr'e, f'errbinteee…
Îmmmmîî…”


Plecat-am zece
(sonet de plecat la război)

Pornit-am lupta cinstei literare,
zece sau ori, întrucâtva, pe-aproape,
știind că niciun famen n-o să scape
din calea forței noastre zdrobitoare.

Am stabilit blitzkrieg-ul, în etape,
iar cu izbânda-n piept, clocotitoare,
creioanele satirei din dotare
le-am scos la ascuțit, cu toți, din mape. ..

Trecut-a timp, e-un aer de mătasă
în jur acum și-i pace-a țintirim,
din zece, nouă-s duși demult acasă

iar unu...-s eu, cumva ad-interim,
ce scriu satire-n loc (dar cui îi pasă?!)
și mă semnez: (Eroul) Anonim...