Mujicul trist și zdrențuit cu părul plin de tină
Trecea pe uliță-n amurg cu-n colț de pâine-n mână;
Lătrat de câini și adulmecat prin peticele mari
Era privit cu ochi severi de falnici gospodari.

De după garduri babe se-agitau cu gesturi de mirare
Și bombânind răutăcios făceau o cruce mare.
Copiii aprigi urmăreau bezmeticul flămând,
Ștrengari râzând de mersul lui, cu pietre aruncând.

Spre o fântână se-ndreptă privind la troiță cu jale
Dar un țăran cu spate lat i se propti în cale
Aprins la chip de la rachiu, răcnind prin știrba gură
Că apa bună ar fi spurcată de-asemenea făptură.

Pribeagul om cătă absent spre norii albi din zare,
Pașii săi mici se afundau în glod pe o cărare
Și lacrimi calde inundând privirile albastre
Pe buze uscate susurau șuvoaie isihaste.