Nu vă mai puneți pe masa de operații, oameni buni,
nu vă mai disecați singuri în lipsa unor doctori ai sufletului,
pe care viața voastră i-a uitat la început de drum!
Nicio singurătate nu seamănă cu alta, se știe,
dar nimeni nu e singur când e singur.
Și tocmai de aceea... și tocmai de aceea spun
că totul trebuie trăit, nu după cum ne taie capul,
ca atunci când, pe masa de operații,
singuri în văzul tuturor celor singuri,
ne punem inima pe tavă
și ne așezăm instrumentele reci
în coșul pieptului din pur amatorism.
Spun că totul trebuie trăit
ca și când am fi aici dintr-o întâmplare deloc tristă,
găsindu-ne mai puțin singuri decât Universul
pe care-l macină atâta spațiu și-n gol el strigă după soare
și noi nu-l auzim decât la ani lumină depărtare
și când se stinge-n noi acel ecou,
acel impuls tocit de nerăbdare,
să respirăm ușurați peste particulele lui de singurătate,
fiecare dintre noi în cele patru cămăruțe ale sale,
și-apoi să deschidem ferestrele
și să strigăm spre cer cât ne-or mai ține plămânii
că nicio singurătate nu seamănă cu alta
deși noi suntem... deși noi... noi
reflexiile unor umbre ce-n soarele-oglindă
se văd alterate de-atâta viață.