Închin paharul cu veșnicul salut de bine,
Pentru iubitul care a plecat alert, ciudat.
Fundalul este radioul cu muzica din mine,
Ce-l caută pe cel de-a pururi căutat.

N-am să-ți mai bat în ușă niciodată,
Nici la-ntâlniri nu am să te mai chem,
Și nici n-am să mai las pe altădată
Nota do, ce pe refren se face ghem.

Ne-am iubit pe înstelatele catrene
Ce astăzi în elegii mi se prefac ușor.
Amintirile sunt în cretă, în desene,
Și le strâng de pe asfaltul lor cu zor.

Mă simt pierdută în infinite parcuri
Ce săruturile-ascund mereu, mereu.
Pe scaun șed cum aș ședea pe arcuri.
Iubit pierdut, fără tine, îmi e greu.

Te mai zăresc adesea în bărbații
Ce mai șoptesc un te iubesc cretin,
Și totuși nu te confund cu alții,
Căci tu ai izul de negustat pelin.

Ai fost un val spulberat de mal,
Iar eu mal ucigător ți-am fost.
Pășesc prin pietre complet anormal,
Fără destin, fără de tine, fără rost.

Ești mai fericit singur într-o barcă,
Ce se leagănă încet în lume,
Mâna stângă îți stă frumos în falcă,
Plutești în derizoriu fără nume.

Când noaptea cărările își toarnă
Eu hoinăresc orașul plin de mine,
Iar strada drumul mi-l răstoarnă,
Căci nu există noi fără de tine.

Și-ajung acasă, nervoasă și confuză,
Și adorm haotic pe covor.
De când cu tine, nu mai am muză,
Iar casa e loc bacterivor.

Întoarce-te la sânul meu cel moale,
Să te hrănesc cu ambiție și dor.
Sentimentele devin mai goale,
Căci nu mai am mult, și am să mor.

Și prin sughitele de of și jale
Voi auzi un glas păgân ce minte,
Pielea-mi va fi în culori mai pale,
Dar glasul va fi al tău, iubite.