Și azi mi-aduc aminte de vorba ei duioasă
Cu care-atunci măicuța mă dezmierda mereu
E vorba ce mă cheamă ca să mă-ntorc acasă
Dar mama nu mai este și-mi pare foarte rău

Îmi amintesc adesea că-n viața ei tot timpul
Eu eram puiul mamei cel drag și răsfățat
Și parcă văd și-acuma ce vesel era chipul
Acelei ființe blânde care m-a adoptat

Parcă eram fărâma din trupul ei plăpând
Ce-a avut mereu grijă să nu mă simt străin
Și mă privea tot timpul duios și surâzând
Mereu ocrotitoare cu chipul ei blajin

Numai că nici norocul nu ține-o veșnicie
Iar soarta nemiloasă nedreaptă-i uneori
Și mi-a luat-o pe mama chiar din copilărie
Redându-mi iar stigmatul de biet copil din flori