cumva tot va trebui să mor
dar nu de cuțitul scamatorului
nici de explozia de sânge eliberat pe albul ochilor
atunci când nebunii țintesc luna

atâta praf a ridicat pe ulița copilăriei
fata cu buze de must proaspăt și bici de smicele verzi
galopând vise înhămate greu
peste roata mare a pământului
încât se făcea când ploaie când soare când duminică
și căprioarele tinere nu mai mureau în vale

numai pruncul care nu a plâns
înainte să învețe mersul
mă va împușca cu degetul arătător spre inima de femeie
necunoscută lui
deocamdată