mi s-a aplecat de atâta plâns
aproape vomit
din drag de oameni și de viață la care am ținut prea mult
am plâns în toate colțurile ce mi-au fost permise
în vătraiul de lângă soba stinsă pe felia de pâine intermediară
în căușul unei petale de iasomie ori direct în latrina ecologică

mi-am pierdut și apoi regăsit lacrimile
de atâtea ori
le-am șters de pe buze
le-am întins cu palma pe geamul unui tren cu mare întârziere
erau reci de parcă toți renunțaseră la mine
cum arunci bradul de crăciun cu mănuși de protecție

unii credeau că sunt contagioasă
se jurau pe tăcerea unei limbi moarte
că nu au văzut niciun copil
totuși
umbra păpușii mele tremură pe toate zidurile