Dincolo de cel care se vindecă de păcatele lumii,
stă omul lăsat slobod să guste mierea pământului,
sarea amară adusă de alții.

Nu știe cum se coace setea în cupele așteptării...

Un zvon îi tulbură răbdarea și prinde vânatul
udă carnea bătută să se frăgezească,
și va trece flămând peste magice praguri
până se vor deschide uși, cărare prin timp aleargă
turme de zimbri cu sânge înnebunit de lună.

Lumina-i va locui în trup, se luptă cu întunericul
și altul în extaz va bea tot absintul.

Dincolo de înțelegere,
mările aromelor vor mângâia Pământul pe umeri
cu miresme sălbatice,
îl vor scoate din minți
fugind fără veste cu Venus în Calea Lactee.