Cât Natura migălise
Să dea viață la splendoare,
Urâciunea lent, bolise,
Arsă de zefir și soare;
Și lăsă magic covor,
Verde și multicolor.
.
Un grup mititel de gâze,
Strâns unite între ele,
La-nceput păreau mofluze,
Dând din aripi subțirele,
S-au prins într-un dans vioi,
Căci le cântă un broscoi.
.
Dintr-un mușuroi, furnica,
Cu năframă pe fruntiță,
Cum o ținea și bunica,
Și un șorț peste rochiță;
Iese-n grabă și s-a dus...
Unde? Nu știu. Nu mi-a spus!
.
Greierul, pe-o pietricică,
Cu papucii dreptu-n stângul,
Discuta cu Aricică:
-Eu nu cânt precum nătângul.
Cu mine adoarme-ndat,
Și Ene. A și căscat!
.
Un salcâm ce își spălase
Frunzele cu stropi de rouă,
Așa mult le răsfățase,
Că lucesc ca iarba nouă!
Și-ncântat ca orice tată,
Le foșnește și le-arată!
.
Cine susură în vale?
Șerpuindu-se alene,
Fără să se-ncurce-n țoale,
Râu golaș, clipind din gene,
Răsfira răcoare-n jur,
Salutând pe un cuc sur.
.
Cum să nu te cânt, Natură?
Condeiașul meu, depune,
Peste file, făr' măsură,
Tot ce dăruiești, minune!
Și din frumusețea ta,
Eu, mereu, m-oi inspira!