când ți-a mai rămas o picătură de noapte de dat jos de pe tine mă întrebi cum găsește ploaia urechile acului
pe întuneric
să coase frunza de lună și omul de potcoava ființei lui
în
trenul marfar
unde oasele se îmbracă cu oameni un mal de sălcii peste osiile ruginite
o secundă
ploaia
nu găsește urechile acului și aruncă ghemul apelor pe geamul deschis
al unei case al unui om al lunii pătrate
de dorul tău
atinge-mă zici cu băgare de seamă să nu-i strivești gleznele fine
cu care ne învelește
uneori
din bidonul ei de plastic unde benzina este neagră la pipăit
cînd este pe-aproape
dumnezeul ploii aprinde marginea ochiului să nu se-mpiedice de noi
la rând
se dau castele de nisip
pentru fiecare păcat

atinge-mă zici

stau lipit de sânul tău ud și atât de fierbinte
încât a clipit