Aseară m-au vizitat trei cai...
Unul albastru, copilăros și trist ca o ploaie de vară
Noaptea, peste un oraș de nepăsători.
Uneori îl simțeam cum ofta lângă mine
Mirosind a lapte proaspăt, matern...
Îmi aștern brațele, hățuri umane
Și vreau să-i opresc convulsiile
Născute din amintiri, din trăiri...
Le simt și eu empatic și vreau să vină zorii
Armonia culorii care m-a făcut să închid ochii
Lângă calul meu, eu.

Galben s-a oprit înjunghiat
Lângă pleoapele obosite de atâta ceață,
Pe față se văd minutele și orele scurse
Într-o singură noapte ce nu mai vrea să creadă
Că poate naște îndrăgostiți.
Cu ochii uimiți, calul meu galben nu are somn,
Eu adorm încercând să păzesc
Amintirile tuturor generațiilor de prunci.
Atunci i s-au prelins calului meu
Toate lacrimile pe geamul tăcut, acuzator,
Martor al deziluziilor și confuziilor.

Al treilea cal, alb, râdea și poftea
La zorii următorilor ani...
Sub castani îmi odihnea speranțele
Și visele și pleoapele, iubirea,
Privirea lui te căuta să îți ceară iertare pentru uitare...
Aceasta este secunda care-și caută rănită aripa
Doar una este clipa în care pot să te-ntreb:
De ce cad stelele și păsările nu
Și prin tăcere să mă ucizi și tu?