Seara mirositoare a cimbru și mărar
era înghițită de noapte,
răsufla visătoare în trup
ca o femeie la măritiș.

N-apucasem să scriu nimic,
cuvintele erau pe buzele-i fragede
rupând bucăți de timp roditor.

Mă alcătuiam în brațele cu aripi,
cu mirosurile impregnate în piele
îmi dăruia noaptea s-o scriu.

Când pășea prin odaie cu chipul ei născut din silabe,
cu vocale urcătoare până la glezne,
simțeam un fior cu mirosul de cimbru copt
și de mărar verde tocat.

La fereastră
treceau într-un miraj către apus
caii lunii înhămați la carul mare.

O aromă de noapte îmbătrânită
îmi cădea peste scris ca un somn
și totul se umplea de mireasmă tânără
ca o lumină difuză nepercepută de umbre.


***

Orice aripă
avea un zbor care se trezea din vis
unde o idee se năștea în gând
hrănindu-se cu vânt.

Tu, ca o adiere prin frunze
adăpostită de ramuri,
te cuibărești într-o pasăre albă
în sângele meu fierbinte
prin care și timpul se scurge.

Dar știu că lumina n-are dorințe ascunse
cum inima ta
în care și nopțile ard,

cum dragostea în trupul copt
cu fructul pârguit și semeț,

de mă mir cum poți să aștepți
ca tot ce dorești să se piardă.

Orice aripă are-n sine un zbor
care învinge aerul
de ideea prinde contur.

***

Absența prin care mă plimb dezinvolt
caută un ochi în lăcașul
pe care ei îl fac,

cu grija ce de peste tot adună
scântei ce doar odată sclipesc
și se sing.

Împreună cu tine în clipa revolută
căzută din alta spre ai urma
cum luna și noaptea se rotesc
până la asfințit.

Și-n tot acest rost ce nu-l voi ști
când pleci pe un drum fără capăt,
odată ne vom opri
și cineva ne va închide ochii.