Nu tristețea cu ochii de ceară
topiți peste cuvinte
îmbracă haina poeziei,

ci mult mai mult decât răsăritul
ori apusul, amiezele înalte,
glasul ce poate înflori sunetele
până ele devin surâs ori lacrimă.

Sufletul se mângâie singur,
urcă pe clape și apasă
de se naște-n piept fiorul
ce nu se poate risipi prin vorbe.

Rămân sărac în iluzii
doar tăria am s-o zidesc în mine
într-un turn de fildeș
care iese afară din cer,

cum în pământ sămânța încolțește,
se face spirală și scrie
numele soarelui,

de timpul cade în genunchi
răsuflă ușurat
și pleacă,

cu zborul tot mai grăbit,
să uite secunda
în ceasul de piatră.