Urc măsurând treptele vremii
până-mi ruginesc anii și freacă,
de simt în oase clipele cum alunecă-n durere
și-n genunchii moi se opintesc.

Nu știu
cât de acri sunt strugurii necopți ai morții
dar las să-i culeagă mierla neagră
pe care o iubesc și-i caut cuib
în tufișurile tale de verdeață.

Doamne,
mi-ai pus stropi din lacrimile tale
în căușul palmelor
ori bruma venită prea de timpuriu,
lasă totul ca pe o întâmplare
căzută de pe buza nopții
și îndepărtată de soare!

Eu încă mai sunt
în poezia sufletului tău
cuvântul în care te-ai întrupat
și-l scriu.