îmi reglez ceasul după ultimul gong
mii de gânduri îmi fac judecată
ca pești în acvariu din plasa lor lunec
lent timpul se scurge din scoica tăcerii
mai albă ca luna scăpată din criptele ploii

ochii mei două fante scrutează profiluri
cu capul în nori bătrânul mesteacăn
împarte cu mine albastrul ferestrei
înțeapă un greier târziul lumini pâlpâind
un sfeșnic pe masă și foi peste foi
în vârful peniței ascuns pregătesc evadarea
ca și vântul în resturi de frunze și flori

rămas la spectacol un mim solitar
împinge pe margini decoruri de teatru
dă la o parte praful și trage cortina
pe scenă actori anonimi repetă căderea
viața se joacă în același format cu casa închisă
un act se termină și altul începe e liberă calea
și sensul e unic inutilă e graba și datul din coate
giratorii cu ceas sau adrese concrete

fără frunze copacii respiră nu plâng nu suspină
pleacă și vin păsări unele rămân peste noapte și numai
cuvintele-păsări mai tulbură ape
închise în suflet foșnesc alveole prin brațe golite de aer
mă iau după ele ascult și caut căderii un cod

e crudă aripa? e apa în oameni la fel de adâncă?

în febră răspunsuri bat gongul trezirii alunecă stele și luna
un bulgăr de ceară părelnic prin apele lumii sfârșită-i și noaptea
trec păsări aievea atât de firesc curg toate n-am dorință să calc peste ape
nici ispită ca ziduri să farm și să aflu doar ascult și privesc câtimea luminii
din cerul ferestrei