Eu sunt mai adevărat decât ispita
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în copacul vieții.

Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriți.
Lumina, o pânză subțire
răcoroasă și rară
alunecă pe trupul femeii
până la izvoare.

Din uitare învie încrustată
pe scara timpului de strajă
asemeni semnelor care apar
pe buzele paharului aburit.

În timp ce scapără-n umbre
pietre nemuritoare
și-n sufletul rece
nemurirea nu mai încape.