n-am creat niciodată fericirea
ci doar iluzia, până la confuzia oarbă și moartă a ei

am distrus singurul lucru ce nu pot să-l fac
și nici să repar
echilibrul
în jurul meu lucrurile se înalță
se amestecă lumini printre umbre în timp ce
peste ape un singur fluture își oprește aripile să asculte

ceva îmi scapă
și apoi bate din inimă mai departe spre disoluție

nimeni nu-mi construiește limite
doar eu trag în jurul pielii forme pe pământ

și fiind stăpân absolut al iluziei, de la primul zvâcnet până la ultimul urlet
aleg tăcerea lângă o cană de lut
"nu mai e mult pân' la apus"
(dar pe partea cealaltă soarele de mult a luat-o în sus)