îmi este greu să afirm/ urc scări cobor scări
totul pornește din clipa când pun piciorul pe ele
atunci ușile se deschid precum o capcană de șoareci ce pândește încontinuu
lângă mine o doamnă poate o curvă rujată strident

nu am făcut niciun calcul de câte ori am pășit peste ele
de câte ori am alergat ca nebunul de fiecare dată la ore târzii
& de fiecare dată în altă direcție bucurești
constanța arad & retur

în difuzoare poftiți în vagoane doar eu cutreier peronul
cineva mă împinge altcineva mă apostrofează ce faci
domnule & așa mai departe

trenul nu așteaptă pe nimeni
călătorii sunt rugați să urce în vagoane forfotă pe culoar
eu îl caut pe cel cu numărul douăzeci
un loc la fereastră o doamnă cu copilul în brațe
pe o plăcuță no smocking
altcineva caută-n grabă o cușetă

urc scări cobor scări ca într-un maraton
ce nu se mai termină de multe ori abrupte uitând că de fapt
am depășit destinația
iar locul acela
îl găsesc de fiecare dată strident
ca într-un joc de-a baba-oarba
când cei din jur așteaptă să îi descopăr

de fapt când cobor nu mă mai întreabă nimeni
degeaba caut butonul
coridorul se vede perfect oricât m-aș trage de mânecă
nu voi atinge pe nimeni
nu voi găsi nimic dar absolut nimic
nici măcar un minut
numai scări