și vântul de toamnă
ce astupă rădăcini dizolvate în nimic
iubesc o tânară doamnă
fugind cu mult prea mult glas chimic

și se agită acest anotimp
cu noaptea ce în chinuri tot încinge
fugind spre un posibil blimp
de amintirea ce zace și ritmul îl atinge
în dans, crini și trandafiri odată
vapori ciudați se zbat, se arată

în întunericul norilor ce bat
întunericul viselor înecate,
acel puternic negru nenuanțat
sub stele este tot ce mai bate,
între ochi iubirea pură
sub o inima-i arsură
ce scoate tot pe gură
sub o forma de literă dură

sub ploi întunecate și subțiri
mă gândesc la frunze și foșniri
de adevăr tulburător egal
nedefinit în timp, pe-o undă de metal,
și rătăcind pe o cale în secret -
căci undeva este - mergând încet

toamna cu buzele ei uscate
cu gura înegrită de păcate
cu cerul și alcoolul dintre nervi
este pretutindeni și totuși n-o observi,
neputincios și-acoperit de o melodică alarmă
trupul tot ce cere este să adoarmă

și toamna haosul născând o stea
aduce aminte de iubire și de ea

dar noi, doar noi simțim iubirea
scriind cu ea și unda de durere,
că traim cu toată nesfârșirea
pe undă fără idee de abatere,
universala undă albastră
ce stă deasupra noastră

și tot ce mai doresc
este tot ce mai iubesc