Plânge ursul supărat
Și de foame măcinat:
-Mor, mor, mor și vai, vai, vai,
În pădure nu-i mai trai,
Murele mi le-am mâncat,
Zmeurica s-a uscat,
Pân-la iarnă ce mă fac
Fără fructele ce-mi plac?

-Hei, cumetre, vino-ncoace!
Ia spune, mierea îți place?
Strigă vulpea cea roșcată
Ce l-a păcălit odată,
Fiindcă știu deja un loc,
Iar de ai puțin noroc
Și albinele-s plecate,
Ai mânca pe săturate!

-N-am încredere în tine,
Fără coadă sunt, vezi bine,
Și numai din cauza ta,
Ia, pleacă din calea mea!
-Bine, bine, cum poftești,
Stai apoi, de flămânzești,
Mierea am s-o ling eu toată,
Tu n-ai să guști niciodată!

Prinde ursul a gândi
„Oare tot șireat-o fi
Vulpea, sau rău i-o părea
Ce-a făcut cu coada mea?”
Pân-la urmă, hotărăște
S-o asculte și pornește
Către locul plin de miere,
Ce-i va oferi plăcere.

Ce aromă minunată
Îi umple nările-ndată!
Prinde stupul să-l coboare
Când, iată, un roi apare
Bâzâind periculos.
Ursul nostru nu-i fricos!
Dă să scape, dând din labe,
Șansele sunt, însă, slabe.

Îl înțeapă toate-odată
Drept prin blana minunată
Și-l gonesc din luminiș,
Chiar când vulpea, pe furiș,
Stupul, hoață, a-nfășcat
Și-n pădure a plecat,
Să se bucure-mpăcată
De mierea cea aromată.

Bietul urs, abia scăpat,
Înțepat și supărat,
Înțelege c-a greșit
Și vulpea l-a păcălit
Înc-odată, fără teamă,
Fiindcă el n-a luat în seamă
Trista lecție-nvățată
Cu coada lui înghețată.