cum moare gutuiul la fereastra mea din mine țâșnește un țipăt surd mă frâng mă pierd

înnodam lumina pe la colțuri sub duzii pitici de la marginea satului
ori aruncam cu îngeri după cuci să plouă pe câmpia uscată
noi copiii bălai cum alergam pe ulițe și praful fierbinte ne trecea de glezne
în urma noastră nori denși de colb ziceai că trec avioane cu reacție prin sat
cum spuneam înnodam lumina până când se făcea un întuneric vâscos noduros
peste câmpia din noi peste satul pierdut printre lanuri peste păsările cerului peste amintiri

mie câmpia îmi vorbea și grâul ei și păsările și câmpul cu ciulini și câmpul cu maci
și vorbele ei după ce se hrăneau cu lumina din ochi mi se lipeau de suflet
când sunt bolnav își schimbă cumva culoare putrezesc și atunci miros a cruce și a noroi
un miros rece și greu ochiul se facea sticlă din tălpi îmi creșteau rădăcini pe umeri deodată răsărea luna
mama aprindea candela îmi descânta de frică de deochi îmi stingea cărbuni în apă sfințită
aprindea tămâie până când venea îngerul meu cu o singură aripă și cocoașă
abia atunci îmi reveneam mai mult de spaimă și de urât

abia de începuse ora dimineții când clopotul sprijinit de aerul rece se lovea de vânt în dungă
mama scotea din ștergar liturghia pâinea aceea sfântă în formă de colac și o închina
rupea din ea o fărâmă și o așeza în lumina ferestrei pentru ziua ce abia urma
îngerii mai dormeau încă pe umărul de rouă
în lăstărișul subțire de sub prunii sălbatici la margine de câmp  
apoi țâșneau păsări măiestre din lanuri pe sub gene până în albastru depărtării
cum îți răzuiai ochii de lumină trăiam în câmpie ca într-o altă lume într-un alt timp

aici în câmpie ne naștem din rădăcini stejari cu luna în piept călăii își înfig în noi neputința
balaurii bătrâni sprijiniți de paloșe lungi din argint topit în nopțile de rusalii întunecă lumea și cerul
grâul se face scrum în hambare morile deodată macină prunci
ies mamele în crângul cerului și își botezau fiii voinice voinice te scoală și seceră grâul
cu lancea de fier cu brațul stâncă ca o redută
noi bărbații câmpiei ne naștem în cer cu luna în piept și dorul în suflet

cum moare gutuiul la fereastra mea din mine țâșnește un țipăt surd mă frâng mă pierd