Noaptea asta mi-a dispărut umbra,
cerul a devenit o cupolă de funingine
de care sunt spânzurați nori mari cenușii
peste casele adormite-n letargie.

Copacii urcă prin ceață fără să se vadă unii pe alții
îmi nesocotesc concluzia,
se retrag în inima din care curge seva
în anotimpurile de schimbare la față.

În astfel de nopți fără umbră
teama îți bagă degetele în ochi,
coboară
prin clipele care se adâncesc în trup.

Mor câte puțin
până răpăielile de ploaie se anunță la geam
și somnul se prelungește până dimineața târziu
când ies la plimbare salamandrele vieții.