În toamna bolnavă de spasmofilie
alte rădăcini vor crește în trup,
mă vor îmblânzi până la epuizare
și curând voi deveni mielul alb al iernii.

Simt gesturile rupte de cuvinte
cum lovesc în textul meu colorat
ca într-un vas care nu se sparge,
de ies din el îngeri de lumină
cu sărutul toamnei pe buze.

Noaptea pe drum
împărțim tot ce ne-a rămas vulnerabil,
ne constituim într-o celulă de criză
care zidește casa de piatră
cu ferestrele gândurilor noastre,
aripi deschise de fluturi
și parfum de gutuie,
o liniște pe fața timpului
ce alunecă într-o lume de poveste.

Ochii după ce judecă totul
se lasă furați de somn
ca-n fiecare zi năruită-n dragoste.