pe mine
cel adevărat
nu o să mă cunoașteți niciodată

meșter fântânar
agățat
de frânghia timpului
mă cobor în adâncuri
îmi forez latențele abisale
și în fiecare zi
îmi scot la suprafață neființa
vorbitoare
care habar nu are să înoate
în oceanul ăsta semantic
pe care plutesc haotic
curcubee de neînțelesuri
și trăncănește vrute și nevrute
despre iubire adevăr
mă înspăimânt cât e de hâdă
cum de n-oți fi fugind toți de mine
mă bâlbâi mincinos la lumea asta
ea crede că îi dăruiesc poeme
dar eu îmi fac vorbele punte
le leg între ele cu amăgiri spinoase
cărora voi le spuneți idealuri
îmi sângerează tălpile când calc
urma mi-e o câmpie de maci
de nu m-ar culege îndrăgostiții
măcar până ajung dincolo
în Cuvânt
și nici n-o să știți că am fost

fiindcă eu sunt cel care mă tac