cum ne ținem de mână și cum trece viața până îmi e moarte
pe sub mine îmi curge miriștea și mă doare până la os
bobul de grâu de la subsuoară din glas din copilăria toată
calc pe macii uciși încă din zori ca și cum aș păși pe lacrimi
și mă dor tălpile de atâta plâns și mă învăluie cumva întunericul
din țărâna ce mi se prelinge prin barbă printre degete printre anii duși

umbrele țăranilor cu palmele crăpate de lună
înfipte în coarnele plugului cum se înalță ei până la lună
ca și năluci iar tata le cioplește lumina din ochi
și îi face icoane și cruci și voievozi ai cerului de deasupra câmpiei
dacă tot e satul pustiu vin orășenii să le bea vinul
să le mănânce bucatele să-i uite

- mă uit în zare ori de câte ori simt cum palmele lor aspre îmi mângâie visul

am văzut cum sângele câmpiei se scurge de-a lungul râului sterp
cu maluri de fum și ceață până în fântâna păzită de îngeri
am văzut cum macii păzesc lanurile de grâu și cum
pășesc în oglinzi ținându-se de mână
armate lungi de fluturi se rotesc înnebuniți în jurul lunii
cu țipetele îngropate adânc sub tainice livezi
cumva lumea se pierde și o nouă creație stă să înceapă
și se va face iar cer și pământ și ape
Dumnezeu îmi va umbla cumva iar pe la coaste
o nouă eva stă să se ivească printre firele de iarbă
cu păr bălai de aur cu fericirea între coapse
cu lapte gras în țâțe și firea nărăvașă
câte poeme lungi îi zac în oase

pe câmpia mea cresc mori dezacordate
undeva la margine spre nord macină lumină
și din ele crește întunericul peste case
tot la marginea satului înspre sud crește împotmolit câmpia
din rana ei roz picură bărbați și femei și copii
sunt de-ai locului ăsta
și toți îmi sunt rude
și mergem împreună la prășit de porumb
când peste noi încă mai este noapte

crește din noi oblic umbra în oglindă
melcii iau în coarne luna
vântul obosit abia de mai adie
câmpia e ca un fluture de fum
cu aripile arse de lumină

- am să car câmpia în spate până o s-o urc pe munte să respire