Pentru că anii trec și
păpușile cu ață se desfac de oameni ca de ceea ce le rămâne
praf printre cusături.

Nostalgia firelor de oase neîntrerupte
care îmbrățișează corpuri prin care se văd alte corpuri și viețile lor
ca într-o sticlă de care nu poți să te lipești
sau să-ți aduci respirația mai aproape.

Cine iubește își ia sicriul în brațe și
cugetă liniștea dintre scânduri.

Acea teribilă și mult prea multă liniște în care
visezi cum viața
trece prin fiecare înghițitură
și te prea umpli de ea.

Azi,
nopțile sunt mai adânci și păpușile își plâng stăpânii.