Din muncă fac adesea scut
Pentru astă existență
Din care sigur că mă mut
Fără multă insistență.

Tragem din greu și socotim
Într-o formă contabilă
Un scop meschin, alții gândim
O viață suportabilă.

Asta dac-avem știința
Să ținem de-agoniseală,
Nu de boli sau neputința
De-a ieși din plictiseală.

Viața totuși ne împinge
În cotloane reci- bolânde,
Unde nimicul atinge
Cu limbi lungi de foc arzânde.

Sunt aici viețuitorii
Încorsetați de traiul greu,
Speriați de zâmbitorii
Ce au gândirea în antreu.

Știu, sunt niște elemente,
Cu traiul lor întâmplător
Și sclipiri incipiente,
Să le explic, nu sunt dator!

Sunt puțini fără lacună,
Dotați cu o rațiune,
Ceilalți, simplu, se adună
Într- un loc de-nchinăciune.

Dar nu uităm că numai noi,
Dotați cu cheful de viață,
Avem și suflet, și nevoi,
Și chiar spiritul de țață.

Codul din noi, nestemată
Ce poartă un mister tăcut
Nu a fost găsit vreodată
De un savant mai priceput.