în mâna care se odihnește
atârnă o fotografie polar-oid din care am rupt trecutul
până a început să curgă sânge, un sânge alb de nou-născut, ca o primă zăpadă în corpul ăsta înnegrit, în inima asta goală
o copilă îmi caută capătul aortelor ca pe un tunel către un nicăieri
unde ar vrea să construiască totul după
chipul și asemănarea noastră

ce drept aș avea
să o închid într-un poem, într-o carte
ce drept aș avea să o citesc curioșilor în pauza de masă, în autobuz, pe trotuar în fața blocului
ce drept aș avea să o împart în bucățele asemeni unui caldarâm plâns de un om care a pierdut totul în viață
ce drept aș avea să las toate cărările posibile din el
să arate că oricum ar fi
se poate

și dacă s-ar putea
aș avea să le aprind ochii triști până când străduțele lor strâmte vor deveni zile
până când din mâinile lor necoapte va reuși să plece dragoste, să plece căldură
să mângâie cel puțin un suflet de sub calota groasă a lumii
până va începe să miște

iar dacă va mișca vei ști că în poezia mea totul mișcă