pieptul meu e un câmp de forță care adună toată zăpada.
adună secundele în păraie albe. apoi ceasul se-oprește.
numește două animale care aleargă și se camuflează
cu sângele la vedere. în locurile de veci se doarme in liniște,
cu două trei lumânări aprinse de paznicii înfrigurați.
acolo dormim, așteptând cea mai frumoasă resuscitare.

suntem înăuntru unui glob de cristal, pe o rază de mulți ani lumină se întind doar casele de la munte, lupii si albul - privim prin ferestre. în loc de brațe avem țurțuri care se frâng, pe ochi ne-au crescut stele de gheață. dar abia acum, când a venit iarna, la fel ca deținuților din închisori, în ultimele zile,

familia ne aduce cozonac, carne proaspătă, sicrie noi, albe, vin roșu ca sîngele.
iar nouă ne creste din nou o inimă. un înveliș din sticlă sablată în spatele căreia
lumina devine o ceață densă, ziua vie, noaptea aproape moartă.





privim prin :: w i n t e r g l a ss.



troleibuzele nu s-au oprit din mers. au coborât bulevardele toată noaptea.
pâna când/
străzile au devenit pereți albi, s-au îndoit, o iluzie optică care ne-a rafinat toate gândurile.
unele mari, cât urșii polari din kamceatka, altele ca niște stele pitice de la periferia galaxiilor.

gândurile se repetă: urșii polari se sfășie unul pe altul,
stelele sunt atât de îndepărtate încât nu le vedem,
dar le visăm în fiecare noapte.
ca și cum într-o viață anterioară am fost straturi fierbinți de plasmă din care
copiii își alimentează cu energie / jucăriile.


iar noi,
nu reușim să ieșim de sub capacul de sticlă, de sub dunele de zăpadă.
când concentrația de serotonină crește,

în valuri,
stăm și respirăm aerul pe care
sondele
îl forează. lumea își crește, ca lângă o sobă, coca /magia.