Era o șoaptă pe care nu am vrut
să o aud;
Da, eu chemasem profetul să
vorbească, el și-a făcut datoria,
însă profețiile au mereu tăiș!
L-am izgonit cu gândul, dar a
început să țipe, iar ceasul se
transformase în zidul Abației
din Cluny.

M-am trezit și am alergat la tine.
Așteptam să vorbești, doar atât!
Să trăncănești despre vreme, să
bârfești profesorii și colegii de an,
născând, astfel, fericirea unui muritor
care păcătuiește doar pentru că te
privește direct în ochi.

Trebuie să fie un război, iar eu să
devin mongolul care distruge
Zidul ăsta berlinez ce separă două
Germanii –
Două Germanii ahtiate după sinceritate
și puțină compasiune. Și care au
nevoie de iubire!