În silozuri din piatră inimile ne-au fost duse
Într-o noapte cu lună plină, stridentă și rece, ireal de confuză
Ca ochii unui strigoi așa ne împungea umerii, da, ne împungea umerii
Și ne dureau visele. Și amintirile. Copiii de odinioară... Pâinea și vinul...
Și orașul cu lumini străvezii pulverizate în suflete...
Și mușcatele galbene. Atât de galbene că nu mai fusese noapte de atâta vreme...
Și noi dansam, dansam, dansam... le țineam hang fecioarelor cu degete roz și
Ii de borangic țesute din dragostea dintâi, neprihănită, nebolnavă,
Aici în pridvorul ce da în grădina cu iasomie și licurici, cu desuete pânze de păianjen...
Și ne îngropau mădular cu mădular, bătându-se pe trunchiurile noastre placide
De copaci atrofiați înainte de vreme. Cu creștete izinite și resemnate
Și ne aruncau grabnic într-o bortă comună, unii goi, alții întârziați, alții... nealții
În noaptea aceea, când cocoșii cântau straniu pe nas ca niște preotese răgușite
Venite la voia-ntâmplării în cămăși de noapte indecent croite
Cu camilafcă și pistol, cu fluiere la gâturi prelungi asemenea unor gardieni
Și-și întindeau coapsele transparente peste agoniile noastre
Și noi, nerușinații, fremătam. Și ele ne îmbiau să bem. Și noi, desfrânații,
Nu ne puteam abține. Și ne pierdeam..., și ne pierdeam... Și tot beam... Și-n van ne căutam
Din profil eram dealul șubred cu mormane de cimitiruri. Uite cioclul:
S-a înveșmântat în verde să ne inducă în eroare. Uite și patașca:
Saltimbancul mână sigur de el. Odată era prietenul nostru... odată...
Nu știam că vom încăpea pe mâinile lui atât de agere, de hotărâte...
Până la următoarea înviere niciun tren. Stăm aici întinși ca în catacombe.
Nu ne dăm mâna. Nu ne vorbim. Auzim din când în când voci de afară... cândva cunoscute (cel puțin așa ni se pare)
Trupul rămas singur se preschimbă-n nămol. Gardul e-o sârmă ghimpată. Santinele cu ochii pe noi.
Plouă-năuntru-n silozuri ermetic închise. Ploile acre fac găuri în noi. Și cade cerul.
Pământul se-ngroapă. Rămânem din ce în ce mai puțini și mai goi,... mai „nenoi”
Oarbă, bezna ne tremură ochii umflați. Ca liliecii, cu capete-n jos scurmăm în țărână
Și, arse, gurile noastre se deschid în străfunduri pierdute, sleite-n orduri și în smoală
Ni se face frică. În șubrede suflete-minți rătăcite ne prindem de mâini. Compunem un cerc
În mijlocul lui e parcă mai blând întunericul. Acole se-adună din puncte o cruce
Și parcă se vede și-un sfeșnic spre cer... și credem că-n ultima clipă ne vom mântui...
Grotesc, un șoarece vânăt îmi umple obrajii și venele toate. E rece ca iadul, ca moartea pustiu
Aici nu e loc de stat în picioare. Ca șerpii, pe burți onctuoase, deșelați ne târâm
Și prindem de cozi fantomatice sfere. În colțuri perfide pe rând lunecăm.
Negru, bolul ne umple plămânii. Coborâm serpentic înc-o treaptă și încă una... și încă una
La căpătâi pe moarte stă iubirea învăluită-n cețuri. E ploaie, e viscol, e toamnă, e iarnă sau poate doar prea târziu...