Trebuia să murim îmbrățișați
Pe-o margine de lume
Acolo unde apa, cînd obosește să curgă,
Se desparte în baloane și levitează până când
Copiii nedoriți de părinți,
Când trec zburdalnici, chiuind, în cete,
Le sparg cu zâmbetele lor.
Acolo unde curcubeele, de dragul copiilor,
Devin tobogane,
Iar arborii își deschid generos scorburile
Pentru animalele ai căror strămoși,
La ultmia revoluție,
Au rupt lanțul trofic în mii de zale,
Care se rostogolesc acum cu un zăngănit metalic
Pe solul bătrân al fericirii...
Altele vâjâie aerul tare al dimineții,
Purifică apa vie...
Ar fi trebuit să ridicăm porți de fier acestei fericiri!...
Pentru că trebuia să murim îmbrățișați.

Nu spun că poziția noastră actuală este greșită.
Spate-n spate, fiecare cu fața
La crucea pe care vrea s-o cuprindă.
Dar acum, iubito, în anul 2014 de la Nașterea Mântuitorului...
Acum a venit sfârșitul lumii noastre,
Fără ca noi să murim îmbrățișați...
Fără ca eu să știu...
A trebuit să-mi îndrept fața spre El pentru a înțelege
Că adevărul îl pot afla privindu-mi inima...
El a plecat din ochii tăi fardați.
Iubito, fardurile alungă moartea,
Dar cu dragostea și cu adevărul ce-ai avut?