la mine agonia poate ține și-o eternitate
(în tot timpul ăsta eu trăiesc mai mult ca oricând)
ca orice pasăre trebuie să scap de toate inimile deschise
acolo în lutul făpturii mele hibride subjugate duhului
să nu te sperii când sternul se va contorsiona și va scoate țipete
nu va fi decât pentru a elibera aripile care m-au trăit și încă o fac
să nu stai nici prea aproape nici prea departe
să nu faci focul, nici fântâna s-o-ngheți
așa le-ai putea lua amintirile le-ai deposeda și eu aș trece dincolo fără mine
să nu te sperii dacă poate la un moment dat o să-ți tatuez fruntea
sau ce-mi va fi mai la îndemână cu sângele meu diluat în așteptări
sau mult prea dens ca un șuvoi ce arde și ademenește
parfumat cu cetina bradului din cerdacul ultimului mohican
ăsta e stilul meu și nu mă pot dezice de el chiar acum
sălășluiește-te-n pridvor acolo se întrezărește cerul
și înțelesurile devin mai străvezii mai îngăduitoare
... că-ți voi chema toate alter-ego-urile să fie de față
să-mi scrie poemul pe care înainte din cine știe ce motive
nu au reușit să-l aștearnă dacă nu pe hârtie
măcar în pojghița subțiată sisific refăcută a sinelui meu
și aș fi îndurat orice supliciu ca să mă scap de mine
să nu mai fiu atât de singură ca un monolog ridicol desuet
încercând mereu să se elibereze ca să-l poată conjuga pe „a fi”
să nu te sperii dacă nu o să mai vorbesc în cuvinte
zborurile nu știu alfabete omenești, ci doar doruri
și când va veni clipa să te gândești la mine doar ca la o altă pasăre Phoenix