Am ezitat mult. Am lăsat orele să treacă după placul lor.
Eu doar așteptam. Așteptam ca o frunză să vină timpul ei,
Atunci când se va reculege în țărână pentru a se ridica
În coroana cerului. Să vegheze cu stelele. Cu lumina.
În răgazuri oprite acopeream rădăcini. Să nu se dezlipească.
Plânsul pământului ieșea pe la încheieturi. Se elibera.
Mă elibera. Prin geamuri translucide ochi mari aduceau ploi.
Mângâiau coamele viselor să ningă cu pajiști și livezi
Arcuite deasupra pleoapelor ca niște zâmbete incandescente.
Și am ridicat în sfârșit obloanele. Am zidit o potecă
Pentru pașii rătăciți ce vor ști să se-adune. La umbra
Unei inimi vor găsi adăpost. Adăpost ca să-L țină mereu
În gazdă pe Dumnezeu. Floarea de cireș. Pătuțul din copilărie.
Surâsul inconfundabil al mamei. Vocea ei. Scârțâitul porții acasă.
Primul sărut venit intempestiv sau primăvara pe care o anunța. Povestea...
Dar... pașii mei sunt mărunți și firavi. Se închid adesea în sine.
Se fac mușuroaie de furnici și se ascund în beznă.
O respiră ca pe oxigen și încearcă-încearcă să supraviețuiască.
Nici cuvintele nu le mai (re)cunosc. Întruchipez un Turn Babel.
Unicul meu limbaj vine în neorânduială. Total pe orizontală. Apocaliptic.
Cel mai greu e atunci când mă desprind de mine
Și nu rămâne decât golul neputinței de a-mi sincroniza
Eurile. Trupurile. Intimitățile. Vârstele... măcar puțin...
Atât cât să nu mă dezgolesc absolut de mine. Și mă simt
Doar o străină. Una care nu-și amintește să se fi văzut vreodată.
Să se fi simțit cândva. Să se fi numit în vreun fel măcar o dată.
(Sau poate m-ai strigat tu... Nu te-am auzit. Cum trecea timpul atunci?!
Cum erau ferestrele, dar mai ales cum intra soarele prin ele?!).
Atunci mă opresc la răscruci. Acolo cerul ivește troițe și fântâni.
Dau țărâna la o parte. Odată cu ea o fîșie din puzderia de moloz.
Tulpini trandafirii oglindesc sentimente. Vii ca un curcubeu.
Monocoloră, piatra se dă în lături. Se mută dincolo.
Ca un duh, ploaia aduce în ochi rostul zilei ce va să vină.