Sunt femeia care se teme de femei,
nu mă bazez pe promisiunile lor,
mai bine nu le respir aerul contagios
cât o lungime de prietenie.
Ochii după ce ni se întâlnesc
rămân cu cearcăne
ce lasă urme cât înghețul primăvara târziu
în grădinile din suflet.

Mă prind de întunericul lor poleit
ca o stea de baierele nopții
de unde niciodată nu cade
dar luminează poteca pe unde merg.
Precum o vrabie ascunsă de vântul iernii
cu familia sub un acoperiș
departe de suratele gureșe,
nu mă plâng,
și nici nu le învidiez.