Seara urcă pe scară, așteaptă asfințitul,
geana soarelui sângeră stropi de lumină,
mâinile mele ca la un semn se ridică
în palme se stinge un foc fumegând,
mușchii poartă în ei resorturi întinse.

Degetele apasă pe clapele nopții.

Setea naște ape mai lungi decât fluviile,
ele-mi străbat nervii din trup
și după orice furtună revin la matcă.

Eu dacă întreb caut alte răspunsuri.

Macin la mori de vânt cu aripi de fluturi
cine va pune în coș zădărnicia decojită
și cine va strânge făina-i în saci?

Nu mai am alte gânduri de pus pe răni
nici vise care să-mi întunece somnul,
se-așază-n memorie cuvintele și se descântă reciproc,
se-mbracă în haine de sărbătoare celestă.

Pe când răzuiesc noaptea de întuneric se crapă de ziuă,
soarele nu se zărește pe coama orizontului,
fagurele de lumină stă după deal.

Dintr-o gură-n alta se răspândește zvonul
că vom călători împreună spre apus.