în pleoapele care stârnesc valul
cu lacrima lor de fericire
se vede umărul ca o chitară
care plânge
dorul picăturii râului la cascadă
îmbrățișând visul
care încet atârnă de o secundă
și a fost și va mai fi
ramură e brațul
începe să zâmbească mereu nota do
și ea cântă partitura pe care el o simte
timpul fremătând secunda unui
nou răsărit
când ei au stârnit vântul
ca să apară un gând
exact acela strâns
între două bătăi de inimă