S-a închegat laptele soarelui
în foșnetul copt al pământului
cu o iubire adusă din cer
în inimile ce absorb lumina.

Un fruct strămutat în sâmburi,
privește cum utopia se dezminte
și visul devine realitate vibrând
cu os de priveghetoare dimineața
când razele răstignite-n cercuri
sărută mâinile mamei nemuritoare.

Doamne,
au început să-mi albească gândurile
oarbe ca o iederă urcată pe gard,
am în spinare tot ce am greșit
și simt dragostea ta cum mă susține,
o coloană fără sfârșit.

Dacă sufletul nu-și are pieirea
prin sine se ridică la tine,
faptul că exist e-n sângele tău
cuvântul de slavă
pe care și-n somn ți-l închin.