Mi-am deschis inima tăcută,
C-o înnoptată,vagă scuză,
Îmi bate seara mai confuză
Și dimineața-i abătută,

Văd valurile neuitate,
Trezite din trecute porturi,
În al regretelor acorduri,
Îmi poartă dorul de departe,

Închinăciune fac în mine,
Cu eleganță nevăzută.
Mi-e liniștea mai prefăcută
Și inima plină de sine.

Cu lanțul munților legați
Și nu mai știu cu câte mări,
Prezentu-apune sub ninsori
Iar noi privim cu ochi plecați.

De te-am pierdut, trezește-mă!
Eu te-am avut, noaptea nu minte,
Mi-e perna plină de cuvinte,
Oprește-te și-ascultă-mă!

Alungă corbii ce-ți rânjesc,
Ei pun venin în doruri crude,
Și în chemăr, păcate surde.
Departe sunt, să te feresc.

De te-ai pierdut, nu avea teamă
De depărtarea adormită,
Căci altă viață ne-ncepută,
Va cuceri tăcuta-ți vamă.

Îngenuncheat în pragul serii,
Am să te strig – ”Eu sunt, coboară!”
Din iarna ta, la mine-n vară,
Sunt țărmul tău, Stăpâna mării!