vocile astea care nici în mormânt
nu îți îngăduie să te descompui în liniște
cine ar fi crezut
ca o primăvara cum e asta
să nu se mai oprească niciodată
din sânge

catedrala izgonește numai trupurile
ți-am spus
sufletele continuă să se condamne înăuntru
apoi se amestecă într-o cană de tablă și
sunt eliberate în mâinile întinse ale săracilor care
locuiesc scările de la intrarea în sfârșitul lumii

doamne
de ce îngădui cuvintelor tale să umble cu picioarele în gips?
cine ești tu să dai vină morții
nu observi cât de mult te internează oamenii prin ospicii
și cu toate astea
tot insiști să le construiești raiuri deasupra blocurilor turn

dar o înălțime poate să devoreze o altă înălțime
asta vrei nu-i așa?
să te eliberezi din nebunia oamenilor
auzul tău să devină cuib corbilor
iar zâmbetul doar un coridor subteran
de unde niciuna dintre fugile tale să nu se deosebească vreodată
sub greutatea pașilor noștri care
urcă tot mai sus în iad
un iad de mușama doamne
cu oameni de mușama și automobile de lux
pe ale căror tapițerii de piele
se întâmplă din dragoste
femeile altor femei

și în momentul acela când
ai să mă crezi pe cuvânt
orice decizie
seamănă cu o precisă incizie de bisturiu
în formă de voce
pe gâtul tău