”nu mă trage de mâneca asfințitului
sunt un spațiu care zguduie
timpul e dușmanul meu și nu-mi cuprinde respirația
nefeliată”

mi-ai lăsat mesaj prin toate camerele inimii
pe suporți de cristal
colțurile mi-au renegat plutirea ecoul
a fisurat pulsul
în reverberații acide

ai fugit demult din tremurul frunzei care-ți lipea setea
de porți fără lacăte
colțul lunii de miazănoapte era suprapopulat
nu-ți plăceau drumurile tatuate de pași obosiți generatoare
de tumori apocrife
apele moarte nu văluresc ispite
chiar dacă râzi și-ți arăți dinții zilelor
costumul respirației strânge prea tare și te dori
pe idee cancerigenă răstignit

”timpul e dușmanul meu”

generează colți de balaur și niciun Iason de conjuctură
n-are o lână de aur
să vindece taifunul cuvintelor suicidare

nu-mi asedia infinitul
port smerită coroană de îngeri
erupții de supernove în epidermă
cochetă îmbrac omoplatul zborului ca pe-o rochiță de primăvară
dansez la răspântii de galaxii
și mă uimesc râzătoare

vezi genunchiul ce smulge tăcerea din piatră
și nu știi
că timpul nu se agață în gaică (să fie marsupiu neputinței de-a fii
rotunjimea se șlefuiește perpetuu)
nici în icoană nu se-nrămează
vena cavă a unei veșnicii de pripas nu se înfundă
c-un buncăr burdușit de spaime

timpul se-mbracă precum pielea iubitei
cu adorație
până devine rugăciune

și dispare