Era o doamnă odată ca mereu
hainele făcute din ha-
ine de pe ea
răgeau într-o liniște amar
de crudă
în riduri îi era reprimată disperarea
în vene i se zbăteau întregi pești morți
fără sânge fără vodcă nimic

ceva uscat lângă pâinea de pe masă
ceva mic și uscat ca un fetus arămiu
scârțâia o dată pe oră
doamna uitase ce era ceva-ul ăla defapt?
dar intuitiv parcă
alt ceva din ea sau poate
chiar același ceva
n-o lasă să se mănânce
în totalitate

și nimănui nu-i păsa
Își limpezea singură minciunile
în apă rece
că să se micșoreze până la veritas


în căsuța ei de vară fără uși
care se adâncea la marginea scandalului
spărgea oameni și îi arunca
așa spărți
porumbeilor
care la rândul lor se spărgeau în bucățele
când o vedeau
pe pereți îi străluceau poeziile și anii
mirosul lor auriu -aurolac- o rupea de semeni
pe prăpastia izolării atârnă de picior
un clovn de sticlă
clovnule, zicea doamna
rămâi la mine
te rog te rog nu mă nu mă
părăsi clovnule
măcar tu
ești singura personificare pe care
iluzia încă mi-o mai permite
clovnule pe tine te mai am
frumosule arătosule piu piu piu
dacă te spargi mă spargi clovnule
clovnul îi rânji apăsător de pe marginea prăpastiei
de mi-aș putea lua viața...
de mi-aș putea lua viața...
începu el să cânte
de mi-aș putea lua viața...
de mi-aș putea lua viața...
de mi-aș putea lua viața, mamă...