așa învață umbra să-și urmeze trupul prin lumină
spre veșnicul întuneric
în schimb tăcerea nu se învață
nici munții nu tac
e doar o iluzie
atingerea dintre cer și inimă
un cântec de leagăn
pentru o lună obosită
în timp ce tac și învăț să fiu umbră
scobesc prin liniște caiace
spre nicăieri plutire de frunză
sub care odihnește lumina
iar deasupra un pas șoptit
de căprioară căutându-și puiul
poate că așa foșnește și infinitul între două nașteri
precum constanta disperare prin care zboară fulgii
prăbușindu-se alb acoperiș peste cenușiul clipei