Nu am destule mâini să te cuprind,
Și nici priviri să te-ocrotească,
Când rău-n poartă-ți stă cerșind,
Cu masca sa nepământească.

Þi-e fruntea-acoperită de păduri,
Și buzele cu munți închise-n ape,
Cenușă-s pașii mei, plini de arsuri,
Ce ard mocnit de dorul de aproape.

În traistă-mi pun un colț de pâine,
Ce-ai plămădit-o tu in visul nostru,
Și-o lacrimă-am luat din al tău mâine,
Supusă în ulcior de-alint albastru.

Acum sunt pregătit să urc la El,
Căci mi-e dator, să-i cer o păsuire,
Să-mi plăsmuiască-n grabă un inel,
In el să-se-odihnească-a mea iubire.

Să vin, tiptil, in somnul ce te plânge,
Și să ți-l pun pe mâna obosită,
Tu dragă, îndrăgostita mea de sânge,
Trezește-te din noaptea ta cernită.